Reziliența – când creștem din acele spații fragile în care am fost cândva vulnerabili.

Fiecare dintre noi are, undeva în adânc, o rădăcină nevăzută. Nu o vedem, nu o conștientizăm mereu, dar este acolo, în capacitatea noastră de a rezista furtunii, de a ne reașeza după pierdere, de a continua să trăim chiar și atunci când nu știm cum.

Aceasta este reziliența: puterea blândă care ne ține conectați cu viața, chiar și atunci când totul pare foarte greu.

Reziliența nu înseamnă să nu suferim. Nu este despre a merge mai departe cu pieptul în față și lacrimile ascunse. Este despre a face loc durerii, a o recunoaște și a descoperi că, în ciuda rănilor, avem în noi capacitatea de a înflori din nou.

Răsărim din rănile tăcute care ne-au schimbat pentru totdeauna.

Reziliența este un proces dinamic și complex, continuu pe parcursul vieții, influențat de factori personali și de mediul înconjurător, inclusiv de sprijinul social și figura de atașament principală. Aceasta fluctuează în funcție de cum individul face față provocărilor și eșecurilor. (Munteanu, 2011)

Ea apare, de cele mai multe ori, în trei etape:

1. Lovitura – o traumă, o pierdere, o ruptură emoțională care ne face să ne simțim dezrădăcinați.

2. Reechilibrarea – perioada în care, încet, începem să respirăm din nou. Nu ca înainte, dar cu o urmă de stabilitate.

3. Reconstrucția – când, din acel sol zguduit, prinde contur o formă nouă de viață în noi: cu sens, cu rădăcini mai adânci.

   
   

Ce hrănește solul nostru emoțional?

Reziliența crește atunci când există relații de sprijin (oameni care ne văd cu adevărat), credințe care dau sens (spiritualitate, valori personale, scop în viață), resurse interioare (umor, creativitate, stima de sine, speranța etc.) și uneori, un proiect de viață, oricât de mic.

Nu trebuie să avem totul clar. Dar uneori, o singură rădăcină sănătoasă e de ajuns ca să ne țină în picioare.

Reziliența nu înseamnă să nu cazi. Înseamnă să nu rămâi singur în cădere.

Este despre a învăța să fim blânzi cu noi înșine. Să ne dăm voie să ne fie greu, să simțim, să cerem ajutor. Terapia poate fi acel loc în care începem să refacem solul nostru interior – încet, cu răbdare, cu încredere că ceva bun poate încolți chiar și acolo unde a fost durere.

Munteanu, A. (2011). Violență, Traumă, Reziliență. Iași: Polirom.